Ministrul interimar al Mediului, Diana Buzoianu, a semnalat lipsa de reacție a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării în urma unor declarații controversate făcute de arhiepiscopul Teodosie. Această instituție nu s-a pronunțat de aproximativ doi ani de când au fost emise afirmațiile prin care o femeie abuzată psihologic de soț ar fi trebuit să-și „ducă crucea” și să nu divorțeze. Diana Buzoianu a subliniat că instituțiile par să îngroape sesizările care sunt considerate incomode.
În contextul declarațiilor din 2024, în care se susținea că femeile nu ar trebui să divorțeze chiar dacă sunt victime ale abuzului psihologic, Diana Buzoianu a depus o sesizare oficială. Ea a argumentat că abuzul nu reprezintă un lucru pe care femeile să îl poarte ca pe o cruce în propria casă. Deși a solicitat revenirea asupra acestei sesizări, ea menționează că instituția este obligată prin lege să ofere un răspuns argumentat conform legislației în vigoare.
Ministrul a criticat dur modul în care CNCD gestionează cazul, folosind expresia că „anii trec, CNCD se face că plouă”. Ea a evidențiat faptul că, în acest interval de timp, mii de femei din România au continuat să trăiască în realitatea violenței domestice, unele reușind să plece, în timp ce altele nu au mai reușit. Tăcerea instituțională este văzută ca un mesaj periculos, care sugerează că statul este de partea abuzatorului.
Diana Buzoianu a avertizat că întârzierea răspunsurilor are consecințe grave asupra drepturilor fundamentale ale cetățenilor. Ea a menționat că mesajul transmis de o instituție care întârzie este unul de tipul „mai așteaptă, îndură”, ceea ce este extrem de periculos pentru victime. În acest sens, ea a întrebat dacă ar fi mai indicat depunerea unei plângeri penale pentru abuz în serviciu, având în vedere că sesizarea nu primește un răspuns de doi ani.
Instituțiile statului au obligația de a nu tergiversa deciziile atunci când drepturile oamenilor sunt în discuție. Diana Buzoianu a subliniat că tăcerea și complicitatea instituțiilor pot fi interpretate ca o susținere a abuzului. Această situație pune sub semnul întrebării eficiența mecanismelor de protecție a drepturilor fundamentale în fața declarațiilor care promovează acceptarea violenței în cadrul căsniciei.
În România, protecția împotriva discriminării și a violenței este reglementată prin legi specifice, însă implementarea lor depinde de deciziile de autoritate ale instituțiilor precum CNCD. Deși există mecanisme de sesizare, procesul de analiză a cazurilor de abuz psihologic sau de discriminare bazată pe gen poate dura perioade extinse, afectând viteza de reacție a statului în fața unor astfel de controverse publice.