România se confruntă cu o problemă structurală profundă privind echilibrul dintre fiscalitate și protecția socială, două domenii tratate de clasa politică în mod separat. În timp ce reducerea impozitelor este prezentată ca un motor economic, majorarea prestațiilor sociale este promisiunea responsabilității față de cetățeni, fără o explicație clară privind sursele de finanțare. Această abordare fragmentată lasă fără răspuns întrebarea esențială despre cine și prin ce mecanisme va susține angajamentele statului în viitorul apropiat.
Statul român colectează resurse fiscale sub media europeană, cu impozite și contribuții sociale care au reprezentat 29,3% din PIB în 2025, față de media UE de 40,7%. În ciuda acestui raport scăzut față de dimensiunea economiei, povara cade pe munca salariată, unde un angajat fără deduceri plătește 41,50 lei din 100 de lei brut. Această situație este agravată de un deficit de conformare la TVA estimat de OECD la 29,5% în 2024, din cauza evaziunii și a erorilor administrative.
Protecția socială în România reprezintă 12,9% din PIB, un nivel inferior media OECD de 15,7%, deși pensiile ocupă singure aproximativ 9% din PIB. Există o confuzie între serviciile de bază, precum sănătatea sau educația, și asistența socială propriu-zisă, ceea ce duce la politici ineficiente. Statul oferă prestații financiare, dar investește insuficient în servicii de îngrijire care ar permite oamenilor să rămână activi economic, transferând costurile către familii.
Criza demografică amenință direct sustenabilitatea acestui model, pe măsură ce populația de vârstă activă scade drastic. Numărul persoanelor cu vârste între 20 și 64 de ani a scăzut de la 13,4 milioane în 1990 la 11,1 milioane în 2024, cu o proiecție de 8,5 milioane pentru anul 2050. Această scădere de 2,6 milioane de oameni pune sub semnul întrebării capacitatea de a finanța pensiile și sănătatea fără a suprasolicita sistemul prin creșterea contribuțiilor.
Soluția nu constă doar în colectarea mai eficientă sau în creșterea vârstei de pensionare, ci în creșterea productivității și a participării la muncă. Este necesară o clarificare a contractului social: ce servicii garantează statul și ce responsabilități revin individului. Fără o planificare care să includă investiții în educație și sănătate preventivă, resursele actuale vor fi consumate doar pentru obligații imediate, lăsând generațiile viitoare cu datorii imposibil de gestionat.
Sistemul fiscal românesc funcționează într-un cadru în care raportul dintre veniturile colectate și nevoile de cheltuire rămâne tensionat. În contextul european, România se situează într-o poziție de vulnerabilitate economică, având una dintre cele mai mici ponderi de venituri fiscale raportate la PIB. Această discrepanță între capacitatea de colectare și presiunea cheltuielilor sociale necesare creează un deficit de credibilitate în relația dintre cetățean și administrația publică.