Crizele constituționale care au afectat România și Polonia pun în discuție capacitatea instituțiilor de a interveni în afara procedurilor legale pentru a proteja democrația. Analiza situațiilor comparate relevă o problemă fundamentală: dacă o stare de necesitate poate justifica depășirea limitelor stabilite de Constituție. Întrebarea centrală rămâne însă cine verifică dacă pericolul invocat justifică măsura și ce previne utilizarea acestui precedent de către viitorii deținători ai puterii.
În Polonia, un incident major a avut loc la 30 octombrie 2026, când judecătoarea Anna Korwin-Piotrowska a semnat acte prin care a suspendat președintele și vicepreședintele Tribunalului Constituțional polonez. Aceasta a preluat conducerea instituției invocând o „stare de necesitate constituțională”, deși Avocatul Poporului din Polonia a contestat existența unei astfel de instituții juridice în dreptul polonez. Intervenția a survenit în contextul unui blocaj legat de numirea judecătorilor și depunerea jurământului acestora.
În România, logica unei intervenții excepționale a fost observată în contextul alegerilor prezidențiale din decembrie 2024. Curtea Constituțională a decis anularea întregului proces electoral prin hotărârea din 6 decembrie 2024, iar în martie 2025, Biroul Electoral Central a respins candidatura lui Călin Georgescu. CCR a confirmat decizia BEC, acceptând că, în acele circumstanțe excepționale, autoritatea putea aplica direct Constituția, deși procedura legală nu oferea răspunsuri clare.
Există însă diferențe esențiale între cele două cazuri, deoarece în România decizia a fost luată de Curtea Constituțională în cadrul atribuțiilor sale. La Varșovia, intervenția a fost realizată de una dintre părțile implicate în conflictul intern, beneficiind direct de măsură. Deși Comisia de la Veneția nu a exclus posibilitatea anulării alegerilor, raportul său din ianuarie 2025 a insistat pe caracterul excepțional al unei astfel de măsuri și pe necesitatea unor reguli clare.
Riscul major identificat este ca o soluție prezentată drept temporară să dureze decenii sau ca o justificare acceptată să fie reutilizată de adversari. Soluția propusă pentru evitarea improvizării competențelor este reglementarea preventivă a situațiilor excepționale. Aceasta ar implica stabilirea clară a procedurilor, a probelor și a termenelor, oferind totodată posibilitatea celor afectați de a prezenta apărare și garanții suplimentare pentru măsuri atât de grave.
În cadrul sistemelor juridice moderne, stabilitatea depinde de respectarea limitelor de putere, nu de extinderea lor prin declarații de necesitate. O instituție nu ar trebui să își poată crea singură competențe noi doar invocând împrejurările. Protecția democrației necesită reguli scrise înaintea apariției crizelor, astfel încât excepția să nu devină o normă utilizabilă de orice actor politic care dorește să ignore procedurile legale stabilite.