Decidenții politici tind să considere că nivelul taxelor este singura variabilă care influențează atractivitatea economică a unei țări. În realitate, marii investitori, în special cei orientați către sectoare strategice cu perioade lungi de amortizare, prioritizează stabilitatea cadrului de reglementare în detrimentul cotei de impozitare. Incapacitatea structurală de a calcula costurile pe termen mediu și lung reprezintă factorul principal care alungă capitalul din România cu o viteză uluitoare.
Problema fundamentală a sistemului fiscal românesc rezidă în modul de concepere și impunere a reglementărilor. Recurgerea sistematică la Ordonanțe de Urgență emise „peste noapte” pentru a acoperi deficite bugetare elimină consultarea publică și dezbaterea parlamentară. Această practică transformă mediul economic într-un teren de experimente legislative, erodând principiul neretroactivității și securitatea raporturilor juridice, chiar și atunci când modificările sunt aprobate la final de an pentru aplicare imediată.
Sectorul energetic ilustrează cel mai clar impactul devastator al acestor schimbări intempestive. Proiectele de infrastructură, precum cele pentru energie nucleară, regenerabile sau modernizarea rețelelor, necesită decizii de investiții bazate pe modele financiare de tip Discounted Cash Flow. Intervențiile fiscale precum suprataxările sau modificarea schemelor de plafonare pot bloca sau abandona proiecte de miliarde de euro, forțând băncile și fondurile să aplice o primă de risc de țară mult mai mare.
Capitalul privat modern este global și caută jurisdicții care oferă predictibilitate instituțională în Europa Centrală și de Est. Un investitor va prefera o taxă de 20% garantată prin lege pentru un deceniu, în locul unei taxe de 10% care poate fi dublată prin OUG într-o săptămână. Ignorarea mecanismelor de dialog social și a transparenței decizionale afectează guvernanța economică, împiedicând construcția unei economii mature bazate pe strategii coerente.
Pentru a rămâne o destinație atractivă, România are nevoie de o schimbare de paradigmă prin respectarea strictă a Codului Fiscal. Este necesară eliminarea practicii de a modifica arhitectura fiscală prin ordonanțe de urgență fără studii de impact și stabilirea unui pact fiscal transpartinic. Un astfel de consens ar trebui să garanteze că axele principale de impozitare rămân neatinse pe perioade care depășesc ciclurile electorale, oferind astfel siguranță instituțiilor financiare internaționale.
Contextul economic actual este marcat de o presiune constantă asupra mediului de afaceri, unde dificultățile financiare ale statului sunt adesea transferate asupra antreprenorilor. În timp ce companiile se confruntă cu lipsa plăților pentru lucrări executate, ele rămân expuse controlului autorităților fiscale. Această instabilitate coincide cu perioade în care instituțiile monetare, precum BNR, analizează evoluția inflației și menținerea dobânzii cheie pentru stabilitatea macroeconomică.