Propunerea de reorganizare administrativ-teritorială a României, care ar putea implica crearea unor regiuni sau unor județe mărite, este considerată o măsură ineficientă în absența unei digitalizări reale. Deși se discută frecvent despre numărul de regiuni sau despre ocolirea Constituției prin extinderea județelor, aceste idei nu aduc o eficiență reală. Fără un sistem digital modern, orice schimbare a granițelor interne rămâne o simplă manevră de pe hârtie, fără impact asupra funcționării statului.
Comasarea unor unități administrative nu garantează reducerea costurilor sau creșterea eficienței dacă bazele de date ale statului rămân fragmentate. În prezent, evidența populației, cadastrul, fiscul, registrele agricole și dosarele medicale sunt stocate în silozuri instituționale care nu comunică între ele. În acest scenariu, cetățenii vor fi nevoiți să parcurgă distanțe mult mai mari, de până la 150 de kilometri, pentru a ajunge la noi centre regionale, doar pentru a interacționa cu aceleași structuri birocratice opace.
O reformă autentică ar trebui să se concentreze pe arhitectura de date a statului, nu pe modificarea organigramelor. Atunci când instituțiile comunică automat și bazele de date sunt unificate, eliminarea unor structuri administrative devine o consecință naturală a procesului. În prezent, existența a 41 de direcții care gestionează aceleași informații este o pierdere de resurse, iar mutarea funcționarilor într-o structură regională fără automatizare doar schimbă antetul ștampilelor, fără a elibera fonduri pentru economia reală.
Gestionarea unor proiecte de infrastructură sau de sănătate la nivel regional necesită bugete transparente și un control instantaneu asupra resurselor. Într-un sistem în care instituțiile încă utilizează PDF-uri scanate și adrese cu număr de înregistrare, administrarea regională va fi incapabilă să funcționeze corect. Fără date reale, orice planificare administrativă rămâne o simplă proiecție teoretică, incapabilă să răspundă nevoilor practice ale populației și să gestioneze eficient resursele publice disponibile.
Statul trebuie să funcționeze ca o rețea integrată, nu ca un arhipelag de feude instituționale care își păstrează monopolul asupra informațiilor. Digitalizarea trebuie să predea procesul de reorganizare, astfel încât cetățeanul să nu mai fie un curier între diferite ghișee. Abia după ce administrația este digitalizată și bazele de date sunt integrate, desenarea unor noi unități de 8, 15 sau 20 de regiuni ar putea avea un sens practic și administrativ.
În România, reformele administrative sunt adesea propuse în perioade de criză bugetară, însă acestea se lovesc de o infrastructură digitală deficitară. Lipsa unei comunicări automate între instituțiile statului împiedică implementarea unor măsuri de consolidare a administrației publice. Fără o tranziție către un model de guvernare bazat pe date, orice tentativă de regionalizare riscă să amplifice doar puterea unor grupuri de interese locale și să îngreuneze accesul cetățenilor la servicii.