Reorganizarea administrativă a României nu poate fi limitată la o simplă redesenare a hărții sau la comasarea județelor, ci trebuie să implice o regândire profundă a sistemului de responsabilități și a relației dintre administrația centrală și cea locală. Această perspectivă aparține profesorului universitar dr. Petru Filip, care subliniază necesitatea unei reforme care să asigure atât competențele noilor structuri, cât și resursele financiare necesare pentru exercitarea acestora.
Un aspect critic identificat de Petru Filip este transferul de responsabilități fără asigurarea surselor de finanțare corespunzătoare. În România, s-a observat adesea utilizarea formulei de „finanțare partajată”, unde contribuția financiară depinde de bugetele anuale, ceea ce face ca povara să rămână în final în sarcina administrației publice locale. O reformă funcțională necesită ca resursele financiare să urmeze obligatoriu transferul de atribuții de la nivelul central către cel local.
Expertul atrage atenția asupra riscurilor pe care le implică crearea unor județe de dimensiuni foarte mari fără un nivel administrativ intermediar. În prezent, România dispune doar de două paliere principale: județul și localitatea, lipsind structura intermediară care ar putea facilita coordonarea. Fără un astfel de nivel, gestionarea unor unități administrative care ar putea cuprinde sute de localități devine extrem de dificilă, riscând să creeze o structură ineficientă, descrisă de specialist ca o „struțo-cămilă”.
Petru Filip menționează că reformele majore ale structurii administrative din România au fost realizate, în mare parte, în contexte politice autoritare. El compară situația actuală cu modele europene, precum Franța sau Germania, unde structurile regionale au responsabilități economice și de infrastructură semnificative. În România, ideile de regionalizare au fost lansate în trecut, însă acestea s-au lovat de sensibilități locale privind reședințele și de interese politice de moment.
În ceea ce privește comasarea voluntară a comunelor, profesorul ridică semne de întrebare privind predictibilitatea financiară a statului. Deși pot exista stimulente prin reducerea taxelor, lipsa unei garanții pe termen lung asupra bugetelor de stat pune în pericol comunitățile care decid să se unească. În România, bugetele de stat s-au echilibrat de multe ori în detrimentul celor locale, ceea ce afectează capacitatea primarilor de a implementa strategii de dezvoltare pe termen lung.
Sistemul administrativ românesc a trecut prin multiple transformări majore, de la reforma lui Cuza din 1864, care a organizat județele, până la reorganizarea din 1968 sub regimul Ceaușescu. Această din urmă a desființat regiunile și raioanele, revenind la structura pe județe, însă nu a restabilit toate unitățile teritoriale existente înainte de 1938. Astăzi, organizarea este limitată de prevederile Constituției, care nu definește regiunea ca nivel administrativ.